Un alt fel de blog: despre tradiții și moarte

          Nu aș putea spune despre mine că sunt o persoană religioasă, ci mai degrabă mă consider un om spiritual, dar am avut și am în continuare respect față de tradițiile pe care oamenii se hotărăsc să le țină cu sfințenie, atâta timp că nimeni nu are de suferit. Dar sunt unele lucruri pe care nu le pot înțelege.

        Zilele trecute mi-am amintit de o întâmplare din copilărie, care a rămas gravată undeva în subconștientul meu și s-a hotărât, din senin, să îmi spună că ea încă există și să văd eu dacă pot face ceva cu informația asta. Aveam în jur de 8 sau 9 ani când în orașul meu, destul de mic, s-a întâmplat o tragedie. O familie care și-a pierdut singurul copil, din neatenție sau dintr-un ghinion înfiorător, nu contează, nu voi povesti nici circumstanțele în care a avut loc accidentul. Ideea este că un copil a murit, o familie a rămas îndurerată și o comunitate care ar fi trebuit să îi stea alături. Dar...

          În ziua în care a avut loc înmormântarea am fost târâtă în curtea oamenilor acelora, pe care nu îi cunoșteam, pentru că tradiția îndemna acei oameni să facă pomană. Pomana constă de obicei în mâncare pe care familia celui decedat o împarte mai multor oameni. Știam pe atunci sumar informațiile astea, dar ce am văzut în curtea acelor oameni m-a deconcentrat total.

          Am fost împinsă să merg și eu să iau o pungă cu dulciuri din mâna mamei îndurerate, pe care nu o cunoșteam, și care era înconjurată de diverși oameni care țipau "mie nu mi-ați dat pungă", "vă rog eu, încă una, că am x copii, și știți cum e", "haide mă, nu te mai băga în față", și altele asemănătoare. În capul meu de copil de 9 ani s-au produs două idei în acel moment. Prima era că nu vreau să fiu acolo și nu vreau să dau ochii cu femeia aceea. A doua idee era că oamenii prezenți în curtea lor mă dezgustau profund.

          Știu că aveam 9 ani, dar în mintea de copil naiv pe care o aveam, lucrurile care se întâmplau acolo erau înfiorătoare. Nimănui nu-i păsa de durerea acelor oameni, nimeni nu le spunea decât sumarul "condoleanțe", care sincer, nu exprimă mai nimic dacă îmi e permis să îmi dau cu părerea. Toți erau acolo pentru acele pomeni. Și eu mă aflam acolo din același motiv, și asta mă supăra și mai tare. În final am luat acea pungă, împinsă fiind de adultul cu care eram și de femeia care mă observase și îmi întinse mâna să iau punga, după ce mă întrebase dacă eu am primit ceva.

         În aceeași notă tristă, la vreo 17 ani am participat la înmormântarea unui tânăr din Italia, pe care-l cunoșteam, și a cărei moarte m-a întristat. Dar aveam o reticență față de practicile de după înmormântare și fiind în țară străină, nu știam la ce să mă aștept. Totuși, acolo lucrurile au luat o altă turnură. Oameni s-au adunat acasă la familie, aducând cu ei mâncare, stând lângă părinte, plângând împreună cu el, încercând să împartă durerea. Am plâns și eu. Și am simțit că ce se întâmpla acolo era atât de uman, atât de empatic.

          Concluzia nu știu care ar fi, vă puteți lăsa gândurile în comentarii dacă doriți. Aș putea spune că diferențele acestea vin pe fond cultural, aș putea spune că sărăcia i-a împins pe oameni să încerce măcar în felul acesta să aducă copiilor câteva dulciuri pe masă. Dar adultul din mine, amintindu-și de acea întâmplare din copilărie, se simte la fel de trist și confuz ca atunci. Cum poți ignora așa durerea unor oameni, doar pentru o pungă cu mâncare...