Recenzie: Minunata lume nouă, de Aldous Huxley

         Prima dată când am citit acest roman am crezut că am de-a face cu o operă de ficțiune. Nu am fost departe de adevăr, doar că, în realitate, era vorba despre prezentarea unei utopii, a unei lumi așa-zis perfecte, rămânând la alegerea cititorului cât din ceea ce citește este sau nu este de transpus în realitate, și dacă la finalul cărții mai consideri ceea ce ai citit ca fiind utopie, sau distopie. Minunata lume nouă este o poveste care înfățișează lumea într-un viitor mult diferit de prezentul în care el se afla.

        Încă de la început ești implicat direct în viața oamenilor din anul 2540. Nașterea a fost înlocuită cu embrioni crescuți în laboratoare, pe categorii, doctorii creând deodată sute de indivizi, atât cât ovulul se poate diviza, identici. Practic în momentul ieșirii tale în lume, soarta îți este decisă: faci parte din categoria alfa, cei mai buni, sau beta, care trebuie să asculte de alfa, și așa mai departe până la epsilon, în embrionul cărora se intervine pentru a-i debilita psihic, în general având atribuțiile oamenilor de servici, ușierilor.

         Fiecare categorie poate purta haine adecvate statului pe care îl au (de exemplu alfa au haine gri, epsilon au haine negre), și în copilărie sunt educați în concordanță cu categoria din care fac parte, li se impune practic sistemul de clase și de asemenea empatia față de alte clase, de aceea privilegiații nu se comportă superior față de cei din clasele mai mici, și nici cei din clasele mai mici nu au resentimente față de cei din clasele mai mari. Practic, este exemplul perfect de armonie socială, economică și rasială. Sau este?

        Aflăm că oamenii primesc anumite droguri de la locul de muncă, care le permite să simtă că sunt într-o vacanță, oriunde dorește mintea lor să fie. Relațiile romantice sunt interzise, practic nimeni nu aparține nimănui, ci toți aparțin tuturor. Cărțile din lumea primitivă (când încă femeile nășteau copii și nu existau clase) au fost arse, sau doar puține copii au rămas, în biroul marilor capi care guvernează lumea, astfel fiind acceptate doar manifestări culturale care fac referire la starea minunată a lumii.

        În acest moment, nu prea mai sună a perfecțiune, ci a comunism dus la o extremă greu de imaginat. Deși libertatea nu îți este îngrădită, totuși este. Unii oameni suferă totuși de o anumită anxietate, cum este caracterul nostru principal Bernard Marx. Deși este un alfa plus, nu se poate integra, simte mereu că totul este greșit, motiv pentru care cei din jurul lui spun că probabil a fost turnat alcool în recipientul lui când era un embrion.

       Mai avem o insulă pe care mai trăiesc oameni primitivi, oameni care fie nu au vrut să se adapteze, fie au fugit, au fost înțărcați, ca animalele, și mulți turiști din lumea nouă pot merge să vadă cum trăiesc aceste ființe, care se mai roagă încă, care mai fac copii, ca la final să gândească că, e drept, lumea lor e mai bună.

      Recitind acum cartea, nu pot să mă opresc din a gândi că, oarecum, această societate seamănă cu o transpunere în viitor a societății pe care Platon și-o imagina în Republica. Dar doar ca idee, căci Platon nu a mers atât de departe cu presupozițiile sale, el dorindu-și mai degrabă crearea individului perfect, starea societății fiind urmarea directă a unei societăți perfecte.

         Personal, cartea m-a fascinat, povestea este extrem de bine scrisă, ești transpus destul de ușor în universul ei, dar am fost nevoită uneori să mă opresc din citit câteva zile pentru a lăsa ideile, sau lucrurile pe care tocmai le citisem să se așeze. Nu am putut să nu mă întreb dacă ăsta o fi viitorul spre care ne îndreptăm și cum ar putea fi oprit un asemenea curs al evenimentelor. Astfel, la final, Minunata lume nouă a fost pentru mine o distopie, nu prezentarea unui stat perfect, ci exemplul perfect al subjugării maselor în cel mai mare procentaj posibil. Dar tu, ce părere ai?