Recenzie: Martin cel avid, William Golding

          Am citit această carte deoarece este scrisă de autorul romanului Împăratul muștelor, carte pe care am adorat-o pentru felul ingenios în care a pus problema moralității, a infantilității și a dreptății, a felului inedit în care acest autor, premiat de altfel cu un premiu Nobel, descrie lumea înconjurătoare.

          Voi încerca să prezint povestea în așa fel încât să nu dezvălui prea multe, și astfel, să vă fac curioși să o citiți. Narațiunea este scurtă, povestea este bine închegată. Firul evenimentelor este relativ liniar, din când în când strecurându-se câte o amintire a personajul principal, Martin Christopher, care ne sugerează degradarea sănătății sale mintale.

          Primele rânduri ale cărții ne pun în față acțiunea directă, avem un om care se luptă pentru supraviețuire, în apă. Descrierea este extrem de bine realizată, astfel că aproape poți simți lucrurile pe care personajul le simte în acele momente, instinctul său de supraviețuire, dorința lui de a reuși să ia o gură de aer, de a ieși din apă, frigul care îl apasă din ce în ce mai tare, apoi momentul inevitabil în care reușește să găsească o stâncă, în mijlocul Atlanticului, pe care naufragiază, leșinând aproape imediat de epuizare.

          Întreaga poveste se organizează în jurul lui Martin care încearcă să supraviețuiască pe acea stâncă cât mai mult cu putință, în speranța că cineva îl va vedea și îl va salva. În acest sens face demersuri destul de ingenioase, încearcă din răsputeri să își păstreze sănătatea, atât fizică, cât și psihică. Repetă de foarte multe ori nevoia imperioasă de a-și păstra rațiunea, de a se comporta calculat, de a încerca să-și păstreze judecata, singurul lucru care ne deosebește de animale.

          În timp ce trecem prin toate stările pe care Martin le are, aflăm câte ceva și despre cine era personajul înainte de a naufragia pe stâncă. Până în acest moment observăm un om care vrea să supraviețuiască, fără să-și abandoneze umanitatea, ne dăm seama că este un om învățat din deciziile și comportamentul pe care le are. Dar adevărul, e undeva la mijloc.

          Finalul, ultimul capitol, este absolut și răstoarnă cu totul ceea ce povestea a clădit pe tot parcursul ei. Veți trece prin stări mixte, poate veți fi puțin nedumeriți inițial, după care mii de gânduri și posibilități vă vor năvăli prin cap. Nu este o carte de filosofie, nici pe departe, dar felul în care aceasta este scrisă, raportul realitate și ireal, este imposibil să nu atragă atenția.

          Pentru a afla finalul, despre care aș vrea să vorbesc, dar asta ar însemna să prezint mult prea multe, citiți-o. Este scurtă, este o lectură destul de rapidă, dar satisfacția pe care o ai, după ce ai terminat-o, este foarte mare, și deși a fost scrisă în 1956, are un ecou răsunător și în prezentul în care trăim, atât de diferit, de viața pe care William Golding a trăit-o.